Casa noastră

Trei pruni frăţini, ce stau să moară,

Îşi tremur creasta lor bolnavă,

Un vânt le-a spânzurat de vârfuri

Un pumn de fire de otavă.

Cucuta creşte prin ogradă,

Şi polomida-i leagă snopii...

Ce s-a ales din casa asta,

Vecine Neculai al popii!...

De pe pereţii-ngălbeniţi

Se dezlipeşte-n pături varul,

Şi pragului îmbătrânit

Începe-a-i putrezi stejarul;

Iar dacă razele de soare

Printre şindrile facu-şi cale,

Văd sporul pânzei de păianjen

Şi-nfiorate mor de jale.

Cum dorm acum de mult pierdute

Sub vreascurile stinse-a vetrii

Poveştile-nşirate seara

De-atâtea cuscre şi cumetri;

Cum tremură cenuşa aspră,

Ce-nfioraţi îmi par cărbunii

De vraja care-o mai păstrară

Din câte povesteau străbunii...

Înfipt în meşter-grindă, iată-l,

Răvaşul turmelor de oi;

Şireagul lui de crestături

Se uit-atât de trist la noi.

Îmi duce mintea-n alte vremi

Cu slova-i binecuvântată

În pragul zilelor de mult

Parcă te văd pe tine, tată.

Şi parc-aud pocnet de bici

Şi glas stăruitor de slugă

Răsare mama-n colţul şurii,

Aşază-ncet merindea-n glugă...

Înduioşată, mă sărută

Pe părul meu bălan, pe gură:

Zi Tatăl nostru seara, dragă,

Şi să te porţi la-nvăţătură!...

Şi uite-mi trec pe dinainte

În rânduri-rânduri toate cele:

Oraşul înnegrit de fumuri

Şi toate plânsetele mele.

Cum m-am făcut apoi cuminte

Cu vremea ce înainta,

Şi m-am trezit pe nesimţite

Că-mi zice satul: Dumneata...

Şi câtor strigături la joc

Ţineam cu glasul meu ison,

De câte ori am spus povestea

Lui Alexandru Machidon.

Şi ca un cântec, cum s-a stins

Frumoasa mea copilărie

Şi dragostea de două veri

Cu fata popii Irimie...

Cu valul vremilor ce curg

Atâtea cântece s-au dus,

Şi valul vremilor ce curg

Atâtea cântece-a răpus...

Eu vă sărut, pereţi străbuni,

Pe varul alb, scobit de ploaie...

De ce-ţi ştergi ochii cu cămaşa

Ori plângi, vecine Niculaie?...