Pădurea

Când m-am întors acasă

După ani lungi de drum,

N-am mai găsit

Pădurea copilăriei mele.

S-a prefăcut în bârne,

În jgheaburi de cişmele,

În cruci şi în sicrie,

S-a prefăcut în scrum.

Bunicul doarme-n

Lemnul stejarului

Sub care vâna

Porumbi şi granguri

Şi mă-nvăţa să-mpuşc.

Un plâns adânc mă-ncearcă

Şi buzele îmi muşc:

Aş vrea să mă îngroape

Alături pe cărare.

Pădurea mea oftează

În scârţâit de uşi,

În cumpeni de fântână

Şi-n plugul smuls dintr'însa.

Oh vreau să-mi plâng pădurea,

Pădurea mea neplânsă

Şi totuşi îngropată,

Pădurea celor duşi...

Cum fremăta odată pe dealuri!

Mă-nspăimânt când mă gândesc

Că doarme cu morţii laolaltă!

Ce mi-aţi făcut, prieteni,

Pădurea mea înaltă?

Pădurea-i pe morminte,

Pădurea-i subt pământ!