Părăsit

Mor multe şiraguri de clipe,

Şi nimeni nu-mi bate la poartră

Când vremea-mi aşterne pe suflet

Cenuşa ei aspră şi moartă.

Vin neguri cu noaptea pe umeri,

Şi bezna mă-nghite, nătângă,

Şi viforul vine, păgânul,

A viselor aripi să-mi frângă.

Nu-i rază să-mi mângâie fruntea,

Încet coborându-mi din stele...

Mai străluci-va vreodată

Altaru-nchinărilor mele?

Stejarul nădejdilor multe

Îşi scutură frunzele moarte...

Vai, tu eşti atât de frumoasă,

Şi tu-mi eşti atât de departe...